Adelina Fronea, psiholog, cheamă femeile post-abortive să-și spună povestea. Începe ea însăși / Discurs la Marșul pentru viață 2020 București online

Bine v-am găsit! Bună seara tuturor. Mă bucur să mă aflu astăzi aici, chiar dacă contextul social, așa cum ați spus și voi, nu ne permite să fim împreună fizic, și sunt recunoscătoare că măcar putem să fim împreună în spațiul acesta virtual.

Mulțumesc, Eliza, îi mulțumesc și Alexandrei, precum și întregii echipe pentru eforturile depuse ca acest Marș să se desfășoare și anul acesta. Și transmit toate gândurile mele bune, vouă, celor care vă aflați astăzi alături de noi.

Încep expunerea mea de astăzi citându-l pe Thomas Jefferson care, în 31 martie 1809, spunea: „Grija pentru viața și fericirea omului, nu distrugerea acestora, este primul și singurul scop legitim al unei bune guvernări”. Aș îndrăzni să afirm un lucru: că Marșul pentru viață, cu fiecare participant și fiecare centru de consiliere și fiecare om care înalță o rugăciune, guvernează – alături de Dumnezeu – viața în România!

Mă gândeam, înainte să intru online cu voi, că, atunci când un om vrea să traverseze o stradă, dar vede o mașină venind în goană, instinctul de supraviețuire se declanșează și, deși am pus piciorul pe carosabil, ne oprim și așteptăm să treacă mașina (pericolul), după care ne reasigurăm și traversăm strada.

Pe când un copil, care încă nu a ajuns să distingă între ce este pericol și ce nu este pericol, are nevoie de mamă, de tată, pentru a fi protejat de pericol, pentru a fi atenționat, pentru a fi îndrumat. Cu toții știm asta, evident! Cel mic are nevoie de ajutor și de suport! Și cel puțin unul din părinți este acolo să i-l acorde.

Însă vine întrebarea: Cum rămâne cu viața pruncului aflat în pântecele unei mame, al unei mame care începe să se întrebe și să se problematizeze: „Ce să fac? Nu e momentul potrivit, nu am cu ce să-l cresc, partenerul de viață nu ar fi de acord și o să mă părăsească”… Și este o conversație care se naște în mintea unei mame aflată în criză de sarcină, o conversație interioară care continuă și se dezvoltă în mintea ei.

Femeie care, în loc să fie în firescul naturii umane și să aducă bucuria odată cu aflarea veștii că pântecele ei adăpostește viața, ea aduce, odată cu genul acesta de gânduri – tristețe, împotrivire, teamă și chiar furie.

Teama ei nu este îndreptată direct împotriva copilului, teama ei are legătură cu circumstanțele de viață în care se află și care în mintea ei nu-i permit să se bucure și să dea viață micuțului. Cu cât dialogul interior este întreținut, cu atât micuțul din pântecele ei nu poate fi auzit sau simțit. Sau, chiar dacă la un moment dat ea simte, teama va izola orice formă de simțire, pentru că mintea femeii este mult prea preocupată de circumstanțele de viață și de conflictul proaspăt apărut în interiorul ei.

Femeia aflată în acest context de viață, pe care noi am numit-o criză de sarcină, are nevoie de suport mai mult ca oricând, pentru că, dacă ea e bine, și micuțul va fi bine. Femeia aflată în criză de sarcină nu distinge între dialogul ei interior – care devine realitatea ei – și responsabilitatea pentru evoluția și viața micuțului ei indiferent de… așa cum o leoaică se luptă pe viață și pe moarte pentru viața puilor ei.

Acum 22 de ani, mă aflam fix în acest dialog interior. Îmi făcusem un test de sarcină care arăta pozitiv – mintea mea inițial a respins această realitate, am început să plâng. Plânsul meu nu avea nicio legătură cu micuțul care se afla în pântecele meu, plânsul meu avea legătură cu ceea ce mintea mea începuse să livreze: „Ce o să fac acum?” Mă gândeam că nu o să mai pot continua facultatea, mă gândeam că eu nu vreau să rămân cu tatăl copilului și el sigur nu va vrea copilul, mă gândeam că părinții mei nu vor fi de acord și mă vor bate dacă vor afla și chiar mă vor da afară din casă. Și mă gândeam cu ce să îl cresc?

Aveam 19 ani atunci și acestea erau gândurile mele. Mi le aduc aminte astăzi, ca și cum ar fi fost ieri. Mă zbăteam ca un leu în cușcă. După cum auziți, discursul meu de atunci nu avea nicio legătură cu copilul, discursul meu avea legătură doar cu ceea ce îmi imaginam eu că o să pățesc și începuse să se contureze ideea unui „Eu nu pot să merg mai departe pentru că… mama… facultate… partenerul” și așa mai departe.

Era despre mine acel dialog. Viitorul meu, așa cum îl imaginam eu atunci, am crezut că a fost spulberat de două liniuțe ale unui test de sarcină. Pe de o parte, puneam mâna pe pântecele meu și simțeam cum ceva se întâmplă acolo, iar pe de altă parte mintea mea spunea „NU”.

Aveam impresia că viața mea era amenințată. Și numai la asta mă gândeam: că viața mea era amenințată, că visele mele erau amenințate. Din păcate, nu am avut curajul să vorbesc cu părinții mei, cum nu am avut curajul să îi spun partenerului meu de atunci decât decizia finală pe care eu am luat-o și i-am spus să nu își facă griji.

Practic, i-am anulat orice replică din start. În capul meu, toate replicile de până la acel moment se derulaseră cu toți cu care trebuiau să se deruleze. Și, în mintea mea, toți dăduseră verdictul: „Dacă vrei să îți fie bine, faci avort!” Zbucium interior mai mare ca atunci, credeți-mă, nu aveam să mai trăiesc vreodată.

Așa am ajuns, la îndrumarea unei colege de serviciu (mă angajasem atunci, imediat după liceu), să merg la o clinică privată și să cer avortul, crezând că asta e singura soluție viabilă. Credeam că astfel viața mea va reveni la normalul din capul meu.

Și, în ciuda faptului că, în ziua programată, Dumnezeu mi-a trimis așa, providențial, două măicuțe în sala de așteptare, care mi-au spus atunci să aleg să merg mai departe și să dau naștere, eu nu auzeam decât dialogul din capul meu, care era despre ce rău ar fi putut să îmi fie mie dacă alegeam aceasta.

Era un dialog al supraviețuirii într-o poveste țesută de frica mea. Și frica a învins, cu promisiunea pe care eu mi-am dat-o atunci că totul va fi ca mai înainte.

Și aș îndrăzni să folosesc metafora asta, că am intrat la „măcelărie” și am ieșit de acolo cu un urlet surd, pe care doar eu îl auzeam.

De atunci, nimic nu a mai fost ca mai înainte. Nimic. O femeie nu uită niciodată acest moment.

Din acel moment, am început să urăsc. Din acel moment, am început să îi învinovățesc pe părinții mei, pe partenerul meu, pe medic, pe colega mea de serviciu și, cumva, prin ei, lumea întreagă, care permite să se întâmple aceasta.

Anii au trecut, eu m-am refugiat în studiu și muncă și alte activități care să mă țină departe de la a mai simți ceva. Și aproape în fiecare an mă gândeam că copilul meu ar fi putut să aibă un an, doi ani, trei ani și astăzi 21 ani.

Am urmat apoi Facultatea de Psihologie, o formare de patru ani în psiho-socio-somato-terapie și ani de terapie… ani de terapie. În urmă cu 15 ani, l-am întâlnit pe duhovnicul meu, într-un context în care aveam eșec după eșec în relațiile de cuplu și eram epuizată fizic de orele multe de muncă – pentru că trebuia să uit ceva, nu? Am vrut să mă trezesc. Acela a fost momentul în care m-am trezit și mi-am dat seama că așa nu se mai poate și că, din toată nebunia în care mă aflam eu atunci, numai Hristos mă poate scoate.

Însă, liniștea cu adevărat și eliberarea de vinovăția pe care o simțeam – culmea – au venit acum doi ani și jumătate. Calvarul meu interior, început în urmă cu 22 de ani, s-a încheiat când am ajuns să mă iert pe mine și mi-am asumat responsabilitatea pe deplin a ceea ce a fost.

Asta a făcut posibil ca eu să pot să vorbesc despre ce a fost atunci, inclusiv cu părinții mei, care, până acum un an, nu știau nimic despre momentele prin care am trecut la 19 ani. Aceasta a făcut posibil ca eu să aleg să mă dedic consilierii femeilor aflate în criza de sarcină și să creez Asociația Life Call și să fiu pentru femei un suport în acest proces în care mintea nu mai distinge între povestea din capul nostru și realitate.

Am ales să fiu lângă aceste femei și să le susțin, pentru ca ele să vadă ce este posibil și să își continue viața personală și visele pe care le au chiar și cu un copil alături – așa cum a făcut-o, de altfel, și Lavinia, și mă bucur că ne-am întâlnit, chiar și așa, virtual.

Știu că toți cei care ne urmăriți acum faceți ce știți mai bine ca să susțineți viața. Și probabil, printre voi, se află femei care, la un moment dat, au fost în criză de sarcină și s-au confruntat cu același dialog ca și mine. Și care, în final, fie ați ales viața pruncului, fie ați ales să dați crezare minții voastre și ați decis ce am decis și eu, cu urmările aferente.

Voi, acestea din urmă, care ați fost în situația meavă invit să îmbrăcați posibilitatea de a fi curaj și responsabilitate și de a contribui lumii prin mărturia voastră. Cu cât vocea voastră va fi auzită, cu atât femeile vor fi mai prezente la acest dialog interior, vor putea distinge că sunt în criză de sarcină și vor cere sprijin mai întâi.

Fac un apel la susținere dintr-un spațiu de compasiune, iubire și respect!

Pentru că fiecare om are nevoie de aceasta, mai ales când se află într-o criză de sarcină!

Mulțumesc mult, Eliza, pentru oportunitatea aceasta. De fiecare dată când trebuie să fac o mărturie, recunosc că am emoții, însă mă bucur să fie o contribuție pentru femei și pentru fiecare copil în parte.

Tags: , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns